Uneori, trebuie să cazi foarte tare ca să vrei să te ridici. Trebuie să te doară atât de intens, încât să întinzi în sfârşit mâinile spre ajutor şi să ieşi din fundătura pe care tot tu ai săpat-o.
O cădere uşoară e mai straşnică decât o cădere grea, pentru că prima nu te motivează. E ca şi cum doi iubiţi s-ar fi despărţit cu fraza „Hai să rămânem prieteni”. Ei nu vor putea nicidecum să meargă înainte, pentru că în cap va rămâne mereu cuvântul „prieteni”. Ce simplu însă e pentru cei care se despart cu „Eşti un bou pe care nu mai vreau să-l văd niciodată”. Ei nu-şi mai amintesc decât cuvântul bou din toată treaba asta şi merg cu fermitate înainte.
Ca să poţi începe totul de la 0 trebuie să nu mai ai nimic de pierdut, să ştii că orice s-ar întâmpla, mai tare nu cazi. Şi nu contează câţi pumni de ţărână vor fi aruncaţi deasupra ta, foloseşte-i ca să-i pui sub picioare şi să te înalţi mai repede.
Nu dispera că ai căzut. O casă care se construieşte fără groapă pentru fundament, se va dărâma la cel mai mic cutremur. Iar în viaţă sunt atâtea cutremure, încât trebuie să te faci de piatră, ca să le poţi rezista.
Ca să ştii ce vrei trebuie să cazi. Pentru că abia după ce vei pierde, îţi vei da seama ce ai avut şi abia când nu mai ai, îţi dai seama ce vrei să mai ai. Totul e un cerc vicios, iar noi mergem grăbiţi pe circumferinţă şi ajungem mereu în acelaşi loc…şi abia când îţi pierzi echilibrul şi cazi, te afli în afara zonei de confort, iar aici deja poţi să mergi cum vrei, important ca linia să fie mereu deschisă şi dreaptă.
psihulets 